Vrăjitoarele de Hans Baldung Grien, 1508. Sursa: wikipedia.org
De la vânătoarea de vrăjitoare în Apus la procesele din Transilvania
Jean Delumeau aprecia că vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu apusean s-a amplificat pe fondul preexistent al unor spaime colective de diavol și acțiunile sale. Asta în contextul lumii medievale, populată și de vrăjitori, diavoli, zâne și tot felul de bestii, pentru care magia și miracolul erau locuri comune.
În vestul Europei, Biserica Catolică își justifica intervențiile împotriva unor persoane socotite vrăjitoare, printr-un pasaj din Vechiul Testament, Cartea lui Moise, care spunea:
"Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare".
În 1231 a apărut primul inchizitor, temutul Konrad von Marburg. Apogeul vânătoarei de vrăjitoare și vrăjitori în Apus este atins în 1560-1630, iar în Lumea Nouă odată cu celebrul caz al vrăjitoarelor din Salem, Massachussetts, 1692.
În Transilvania, procesele vrăjitoarelor apar ca un ecou mai întârziat al celor din Apus, fiind frecvente în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690). Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. Și la Carei sunt menționate interogatorii, torturi și condamnări la ardere pe rug pentru mai multe vrăjitoare, între 1730 și 1745. La Sibiu, Baia Mare, Sighișoara, Brașov, Târgu Mureș și în aproape toate târgurile importante ale Transilvaniei sunt menționate în această perioadă procese ale vrăjitoarelor. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia, deși există dovezi că judecata unor cazuri a continuat și după această dată, chiar dacă fără pedeapsa capitală.
Ar trebui observat că în spațiul transilvan, vrăjitoria nu era neaparat motivată religios, nu era privită în primul rând ca o erezie, tribunalele erau laice (formate din juzi), iar pedepsele erau îndreptate împotriva unor fenomene aparent inexplicabile ori care aveau la bază invidie socială (gelozie), superstiții, credințe populare și răfuieli personale. Nici amploarea fenomenului nu a fost comparabilă cu Inchiziția din vest, nu se poate vorbi despre o psihoză generalizată, o vânătoare de vrăjitoare, antifeministă, demonizantă propriu-zisă. Totuși, la o altă scară, între secolele XVI-XVIII, în Transilvania se înregistrează numeroase procese, anchete, persecuții și pedepsiri ale vrăjitoarelor, cu deznodământ tragic.
În celelalte spații, Moldova și Țara Românească, se poate spune că nu au existat mai deloc astfel de acțiuni, documentele dovedind existența unor procese cu totul izolate (unul în Moldova, judecat în 1761 de către pitarul Neculai Kogălniceanu la Câmpulung Moldovenesc) și trei în Țara Românească (1586, 1714, 1777). Dimitrie Cantemir (1673-1723), care introduce in limba romană termeni ca „maghie” si „alhimie”, face reflecții asupra „stiinței sacre” (ezoterice, oculte). În Moldova, mai târziu, în sec. XVIII-XIX, evreii vor fi cei demonizați, asupra cărora se îndreaptă suspiciunile majorității.
Examinarea unei vrăjitoare, de T.H. Matteson
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai vrăjitoare din țară?
Ar fi de spus că în cazul vrăjitoriei, femeia este considerată agent al Necuratului și al duhurilor malefice, cea care se folosește de elemente din natură pentru a corupe sufletul oamenilor. Deși în Transilvania se pare că eram departe de înverșunarea lui Maleus Malleficarum (1484, cartea de căpătâi a inchizitorilor, scrisă de Jacob Spenger și Heinrich Kramer), femeile sunt cel mai adesea subiectul proceselor de vrăjitorie.
De cele mai multe ori, vrăjitoarea era o femeie cu un statut aparte în comunitate sau diferită de ceilalți: văduva, moașa, femeia singură, femeia curtată, frumoasă sau purtătoarea unor semne și trăsături fizice deosebite.
Procesul, acuzațiile și dovezile
Principalele acuzații ce li se aduceau vrăjitoarelor erau legate de îmbolnăvirea copiilor sau farmece pentru distrugerea căsniciilor, infidelitate ca efect al unor presupuse vrăji. Bazându-se pe credințe și fobii populare privind manifestările răului, fenomenele din natură, reacțiile ciudate ale unor animale în preajma femeii suspectate erau considerate probe de netăgăduit împotriva acuzatei. Scâncetul bebelușilor, hăuitul câinilor la vederea femeii erau semne clare că este vrăjitoare. Alte trăsături fizice cum ar fi negul de pe nas (de pe față) erau stigmate sau semne distinctive. Pentru a se proba dacă femeia era sau nu vrăjitoare, negul era înțepat cu un ac, iar dacă acesta nu sângera era limpede că femeia e vinovată.
Ca și în apus, vrăjitoarele din Transilvania, aduse în fața judelui regal, erau mai întâi silite cu orice preț să-și mărturisească vinovăția. Tăcerea lor era luată întotdeauna ca semn de vinovăție, după dictonul
„qui tacet, concentiret” (cine tace, aprobă).
Procesele aveau ca finalitate alungarea din oraș, torturarea, amendarea, dar ce cele mai multe ori, trecându-se prin diverse probe, se ajungea la decapitare, spânzurare sau ardere pe rug.
La Sibiu, în cazul început în 1718, care a durat trei ani, dovezile procesului sunt legate de niște gândaci malefici. Al 20-lea martor din acest proces, Paulus Albert, de 45 de ani, spunea:
„Am auzit, de la bietul meu tată răposat, că, odată, într-o noapte, pe când erau culcați, doi gândaci negri s-au urcat pe mâna lui. Pe unul, care i s-a urcat pe picior, l-a strivit mama mea și asa a pocnit, de parcă cineva ar fi strivit o alună veche. Pe celălalt, însă, care, după cum se cuvine să se stie, era pe pieptul ei, tatăl meu l-a aruncat pe pământ. Din acea clipă, mama mea, de fiecare dată, o bănuia pe doamna Ehrlinger și, de câteva ori, a calificat-o în public, pe stradă, ca vrăjitoare”[1].
Arderea a trei vrăjitoare în Elveția, 1585, de Johann Jakob Wick
Proba cu apă
Una dintre probele celebre și des folosite era proba de apă. Vrăjitoarea era dusă la un râu (la Cluj, pe Someș) sau lac (la Brașov pe lacul din fața Porții orașului, la Sibiu în Iazul croitorilor), legată de mâini și picioare și aruncată în apă. De cele mai multe ori, era imposibil ca biata condamnată să se salveze. Însă chiar și dacă supraviețuia, era un semn că se folosește de puterile malefice, așa că presupusa vrăjitoare era supusă oprobriului public și tot arderea pe rug era sentința finală.
Arderea pe rug
Arderea pe rug avea loc în piețele centrale ale cetăților (în Piața Mare la Sibiu, în fața Catedralei Sf. Mihail la Cluj). La Cluj, resturile în urma pedepsei erau expuse apoi în fața Turnului Croitorilor, pentru a fi de luare aminte cetățenilor. Aleea care ducea spre turn era numită Aleea Vrăjitoarelor. De cele mai multe ori, cădeau victime acestor procese doar femeile de origine maghiară sau săsoaicele, pentru că era vizată numai populația din interiorul cetății (românii locuiau de regulă în exterior). La Cluj se cunoaște că doar o româncă, ce locuia pe Dealul Feleacului, ar fi fost acuzată de vrăjitorie.
Piața Mare din Sibiu – tribunal în aer liber
La Sibiu, procesele vrăjitoarelor, dar și decapitările și spânzurătorile unor nelegiuiți aveau loc în Piața Mare. În 1550, Cronica lui Sigerus menționează că în mijlocul Pieței Mari este instalat Stâlpul infamiei, care va sta aici până în 1783. Aici, lângă Statuia lui Roland care trona din vârful Stâlpului, erau aduse în fața publicului și executate femeile considerate vrăjitoare, dar nu numai ele.
Statuia lui Roland este unică în Transilvania, dar răspândită pe teritoriul Germaniei. Cavalerul Roland, înfățișat întotdeauna cu o sabie ce se înalță amenințător asupra nelegiuților, ca o sabie a lui Damocles, este un simbol legendar al autonomiei legislative a Sibiului. Se pare că cea păstrată astăzi la Muzeul Brukenthal este a treia dintr-o serie de Rolanzi sculptați la Sibiu, prima nedatată, a doua din 1550, sculptată de Onofforus, și aceasta din sec. XVII.
Statuia lui Roland, expusă la Muzeul Brukenthal, Sibiu.
(Sursa foto: patrimoniusibiu.ro)
În 1677, în timpul probei cu apă în Iazul croitorilor, situat undeva la capătul actualei străzi Gheorghe Lazăr, este consemnat că podul de la poarta morților s-a surpat sub greutatea celor care se întorceau în cetate de la locul pedepsei, eveniment „fără urmări grave”[2]. Tot cronica lui Sigerus consemnează mai multe arderi pe rug ale vrăjitoarelor precum cea din 1653, când „văduva comitelui Seraphin este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug“[3]. În 18.06 1703 „în iazul croitorilor este înecată cea de-a șasea vrăjitoare.”[4] În 1.05.1711 „o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două sunt decapitate.”[5] După unele surse, se pare că ultimul proces al vrăjitoarelor din Sibiu a avut loc în 1718, în timpul primarului Melzer (Werder), și s-a întins pe parcursul a trei ani, după care presupusa vrăjitoare a fost achitată.
Tot Piața Mare, în Cușca nebunilor erau expuși în Evul Mediu tâlharii, bețivii și scandalagii. Până în 1734, Cușca nebunilor era amplasată lângă Statuia lui Roland. Cei care nu erau închiși în Cușca nebunilor, erau pedepsiți cu ”Fidel”-ul – fixarea capului și mâinilor între scânduri de lemn (Sigerus consemnează că în 1577, „Magistratul orașului face cunoscut că fiecare enoriaș care lipsește de la slujbele religioase va fi bătut în butuci – in die Fidel gespannt)“ sau cu ”piatra infamiei” – o greutate atârnată de gât.
Tot cu decapitarea, ca și vrăjitoria, mai era pedepsit desfrâul și sodomia. Locuri de execuții mai existau și în fața Porții Ocnei și pe strada Ocnei Sibiului. Pedepsele mai blânde prin bătaie sau tortură, erau aplicate în curtea Primariei vechi sau la Stâlpul infamiei din Piața Mare.
Statuia lui Roland din Piata Mare a Sibiului,
așezată pe soclul astăzi dispărut.
Legenda lacului vrăjitoarelor de la Brașov
La Braşov, între anii 1621 – 1696 s-au desfăşurat aproximativ 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Lacul unde avea loc proba de apă se afla la ieșirea din Cetate, în capătul Străzii Porții. Lacul a fost asanat la începutul secolului al XIX-lea și locul este străbătut astăzi de Bulevardul Eroilor.
Stârpirea răului – sfârșitul proceselor în Transilvania
Se pare că la Târgu Mureș, în 1752, apoi la Mediaș în 1753 au avut loc ultimele arderi pe rug ale vrăjitoarelor din Transilvania.
Și cu acestea am încălecat pe-o coadă de mătură și am încheiat povestea proceselor vrăjitoarelor din Transilvania, mai ales după ce Maria Tereza a interzis procesele vrăjitoarelor și uciderea lor. După această dată, chiar dacă procese izolate au mai existat, nu s-a mai recurs la arsenalul atroce și nu au mai fost sentințe capitale.
Decapitarea lui Johannes Sachs von Harteneck, primar al Sibiului si comitele sasilor, gravura din 1703, Piata Mare, in care se vede si Stalpul infamiei cu statuia lui Roland.
Sursa Foto: patrimoniu.sibiu.ro
sursa:povestisasesti.com